Opportunity is missed by most people because it is dressed in overalls and looks like work.

                                               Thomas A. Edison

Linistea

LINISTEA din gand, din suflet, din jurul tau...e atat de pretioasa si de greu de dobandit...
Cat de mare e fericirea cand o primesti. E ca o binecuvantare. O imbratisare si liniste.
Incepi sa AUZI din nou cum pulseaza viata in jurul tau.

Vara

Bucuresti = torta pentru tortura mintii si a sufletului; armate de forme fara fond; portii mici de nebunie in cutiute de catifea.


Ma gandesc la poezia lui Cosbuc cu nostalgie.



Vara
George Cosbuc

Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!

De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

Într-o zi, un profesor întelept puse urmatoarea întrebare discipolilor sai:

- De ce tipa oamenii când sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi atunci când cealalta persoana e chiar lânga tine?
întreba din nou înteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, încerca un alt discipol.

Maestrul întreba din nou:
- Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai încet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe întelept. Atunci
el îi lamuri:

- Stiti de ce tipam unul la altul când suntem suparati? Adevarul e ca, atunci când doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cât sunt mai suparati, cu atât mai tare trebuie sa strige din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci când doua fiinte sunt îndragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc încetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci când iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înteleptul concluziona, zicând:
- Când discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va îndeparteze si mai mult, caci va veni o zi în care distanta va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai gasi drumul de întoarcere.

un poem de acum o mie de ani al Printesei Oku

Cum va putea Domnul meu
sa treaca singur
muntii toamnei
cand si asa, anevoie
ii trecem impreuna?

O expozitie de vazut - Ana Ponta

Sper sa ne bucuram de papusile Anei Ponta si la Targul de Jucarii (www.targuldejucarii.ro).

Caii salbaticiti din Delta

Papusi de arta

Mai, marti, ploaie, strada Aurel Vlaicu, o curte cu cateva floricele ciufulite de  picaturile de apa, un holisor si doua incaperi…un univers aparte: Atelierul doamnei Ana Ponta, Designer.

Intr-o fractiune de secunda am redevenit un copil cu orbitele largite sa acumuleze tot…Sute de suluri de materiale de toate culorile, margeluse, nasturi, betite, ate, pernite cu ace, PAPUSI!!!!! Un Paradis pentru orice suflet de fetita.

Am avut bucuria ca timp de o ora sa imi treaca prin maini zeci de papusi, soricei cu lavanda, ratuste, gandacei si tot felul de personaje de poveste. Toate au ochii blanzi, expresii vesele, au costumatii superbe, colorate, lucrate in cel mai mic detaliu.

Oricare dintre aceste papusi poate fi prietenul cel mai bun al copiilor nostri. Intr-o lume de plastic si virtual mai exista, bine ascunse, ladite cu comori. Imagineaza-ti copilul tinand in brate o papusa cu ochii calzi si veseli, o papusa blanda care se va contura frumos in amintirea viitorului adult.

Trecand peste farmecul Atelierului, papusile de arta semnate de Ana Ponta m-au impresionat. Din pacate au ramas putine lucruri cu adevarat frumoase. Fiecare dintre aceste personaje, mai mic sau mai mare, transmite o parte din bucuria creatoarei lui. E un om fericit care creaza frumusete intr-o lume de poveste.

Daca vreti sa traiti o experienta deosebita mergeti si vizitati-i expozitia la Muzeul Taranului Roman in perioada 27 mai – 1 iunie 2011. Imaginatia si asteptarile va vor fi de departe intrecute de creatiile acestui artist.

Confucius

Natura ne aseamana, educatia ne deosebeste.

Ganduri despre primavara din copilarie

M-am plimbat putin pe strazile cu case ale zonei Mosilor din Bucuresti...daca nu ai starea potrivita poate fi deprimant de coscovit totul. Este insa o liniste specifica strazilor cu case si curti cu verdeata si un miros care ma duce cu gandul la copilarie si primaverile de acum multi ani. Am in minte un Pegas albastru, o brutarie unde mergeam cu Ioana si verisorii mei in expeditie sa luam "paine de casa", joaca din fata blocului cu copiii si rugamintile sa mai stam 5 minute inainte de a intra in casa seara, joaca de-a v-ati ascunselea, ratele si vanatorii, plimbatul papusii Gelu in carucior, desenele de la ora 7.10 (pm)...Nu sunt multi cei care inteleg nostalgia unor astfel de amintiri, insa cei cu care am impartit bucuriile copilariei stiu si cu siguranta, daca vor citi vreodata ce am scris, vor zambi cu drag.

Alexandrina Hristov

Nu o cunosc personal, nu am vorbit cu ea niciodata. Am ascultat-o si am privit-o. Este una dintre cele mai fermecatoare prezente in ultima lunga perioada de timp. Ma bucur ca mi-a trecut prin minte ca ii pot multumi prin intermediul blogului pentru bucuria pe care o simt de fiecare data cand ii ascult muzica sau cand ii privesc lucrarile.

Ma incanta sa vad si femei care se remarca prin talent, farmec, simplitate si eleganta. E una dintre cele cateva care primesc "aplauze" si pentru fapte simple de viata.

Ratusca cea urata - Hans Christian Andersen

Povestea preferata a copilariei mele. Multumesc Mama!

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.
Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: “piu! piu!” sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

“Mac! Mac!” zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.

- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.
- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.
- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.
- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.
- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana… A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.
- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. – Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:
- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.
- “Mac-mac”, zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.
- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si… nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el.
- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.

- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:
- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.

- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.
- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.
- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.
- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.
- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.
- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

ratusca cea urata

- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

“- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!” Pana si mama lui li spunea uneori:
“- As vrea sa fii departe de aici”. Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. “Si toate astea pentru ca sunt urat”, se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.
- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.
- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.
- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se’auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau… si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.
Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, “nepotul ei” fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea “Patica”. Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.
- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: “Noi si lumea”; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.
- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.

Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care – minune – bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde… in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:
- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste…

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram “bobocul de rata cel urat”!

economia de zambete

E atat de trist sa vezi in jur forme ce mascheaza zgarcenia si lacomia. E atat de trist sa vezi ca sunt oameni care economisesc si eficientizeaza zambetele, vorbele frumoase si privirile.
E ca si cand am conduce pe un drum pe care stim ca nu il parcurgem decat o singura data si stam cu privirea atintita pe acul de la benzina ratand peisajele pe care le strabatem. Cu ce ramai la final? Cu ochii pe consum constati ca ai facut un drum scurt cu un consum minim si ti-au ramas niste bani/energie ca sa mai cumperi ceva. CAND sa mai cumperi? CE sa mai cumperi? E TARZIU.

Se compara oare cu bucuria pe care o simti la finalul unui drum lung pentru ca ai sufletul plin de amintiri, de imagini frumoase, de zambete care au raspuns zambetului tau, de cuvinte frumoase care au venit ca raspuns la ce ai oferit tu?

Zgarcitii nu simt bucuria unui MULTUMESC. Nu simt bucuria noului pentru ca toate locurile din viata lor sunt pline de vechi. Ca sa primesti trebuie sa si oferi, sa eliberezi loc in viata ta pentru altceva mai mult, mai intens, mai altfel.

Spring Time!

despre cetati, citadele, orase vii

 Iesi la rascruce si gasesti un calator care sa iti placa, sa fii sigur ca nu iti ataca orasul ascuns. Il iei de mana si il vrajesti cu vorbe si il plimbi intai pe cele mai frumoase strazi din orasul tau. Ii arati cele mai frumoase cladiri, catedrale si ii explici amanuntit istoria fiecareia. Stai cu el sa se relaxeze in parcurile verzi, pline cu flori. Il veghezi in timp ce adoarme la umbra copacilor in zumzaitul idilic al gazelor de iarba. Il duci apoi prin bazarurile incarcate cu podoabe, tesaturi, piele prelucrata, ceramica, arome fiecare povestind ceva despre oras. Apoi il duci in piata plina cu verdeturi, fructe, carne de toate felurile, miros de paine pe vatra si toate bunatatile pamantului – il impresionezi cu abundenta. Il plimbi apoi pe plaja sa il stropeasca putin si valurile marii tale. Il lasi sa se zbenguie si sa se lupte cu ele. Il iei apoi asa obosit si il duci mai departe, undeva la umbra sa isi traga sufletul. Il mangai si il dezmierzi ca o gazda buna.

Zile in sir il duci peste tot, ii arati toate frumusetile si ii povestesti toata istoria si tot viitorul orasului tau. Unii calatori sunt atat de fascinati incat raman aici si se plimba vesnic pe stradutele superbe ale citadelei.

Dar drumurile se impart.

Unii calatori se ratacesc intr-una dintre zile. Nu se mai plimba pe strazile prezentate de tine…se lasa purtati de dalele atragatoae ale drumurilor nearatate si se afunda pe strazi necunsocute. Unele dintre ele sunt necunsocute chiar de propriul ghid si se dovedesc a fi extrem de fascinante: cladiri impresionante a caror istorie a fost uitata, piatete mici cu vrabiute agitate si susur de fantana arteziana. Superbe!! Intr-o zi ghidului ii vor fi prezentate tocmai de calatorul sau.

Alti calatori ajung insa in zone intunecate, talpile li se afunda intr-o mazga grea. Mirosurile le deranjeaza narile obisnuite cu arome parfumate. Gheare le zgarie corpul. Pumni ca niste ciocane grele le lovesc stomacul si ii pun la pamant. Se ridica merg mai departe si se afunda tot mai mult in negrul citadelei.

Si drumurile se impart iar.

Unii calatori raman vesnic pierduti pe stradutele inguste si imputite ale citadelei si merg pana cand intr-o zi unul dintre pumni le va fi fatal.

Sunt si calatori care gasesc din nou drumul spre lumina din afara citadelei. La finalul drumului greu prin partea intunecata nu traiesc bucuria eliberarii. E un sentiment amestecat intre regretul aleilor superbe din citadela si sentimentul de viata dupa moarte.

Si atunci vine o alta rascruce cu alt ghid care ii ia de mana si intra vrajiti alte cetati.

Sufletul fiecaruia dintre noi e ca un oras, citadela, cetate fantastica. Din cand in cand vrajim calatorii ce ne ies in cale si ii plimbam prin citadela noastra. Unii se pierd pe viata si devin din calatori, locuitori de seama  Altii, pleaca in cautarea unei alte citadele cu alta istorie, alta arhitectura, alta asezare poate langa un lac sau langa un munte…cine stie…sunt aproape sapte miliarde de cetati vii in lumea asta.

oamenii din jurul nostru

De o vreme merg iar cu masina la serviciu si realizez cat pierd din spectacolul vietii cotidiene. Nu e la fel sa mergi bara la bara intr-o caravana coca cola la si de la serviciu, cu mersul cu RATB-ul…din anumite puncte de vedere, e drept.

Pierd spectacolul oferit de oamenii din jurul nostru. Nu sunt vreo regina furnica si sunt perfect constienta ca la randul meu ofer cuiva un recital.

Sunt oameni care iti fac ziua mai frumoasa si oameni care pur si simplu iti ies in fata ca piaza rea si te fac sa te gandesti la toate vinerile 13, la ceasurile rele de martea si la bietele matze negre.

Dar sa revenim la cei care ne fac viata mai frumoasa chiar si pentru o zi. Sunt trasaturi, mimici, gesturi umane tandre, vesele, caraghioase care imi aduc in minte si in suflet oameni dragi si ma fac sa zambesc.

Luati separat fiecare, poate nu ar insemna mare lucru pentru mine, poate nu as fi salvatoarea sufletelor lor pierdute sau poate nu as reusi sa le fac viata mai usoara. Dar luati toti in tabloul colectiv imi fac ziua. Simt cateodata ca am sufletul deschis spre oameni, as vrea sa scriu tot ce simt, tot ce imi evoca. Sunt detalii atat de nesemnificative ca un parfum f vechi care nu se mai gaseste acum in magazine pentru ca e demodat (Moscova Rosie de exemplu…oare cati stiu cum miroase?), atingerea unei haine de blana, o esarfa colorata (am mania cu esarfele J), o melodie care se aude din castile unui vecin de scaun, o privire cercetatoare sau un zambet discret. Sunt zile frumoase in care ma pot bucura si pot aprecia toate astea. Daca ar fi si putin soare si mai cald, ar fi ideal.

Despre celalalte aspecte: injuraturi, mirosuri urate, impins, smuls nu vreau sa vorbesc. Sunt intr-o zi pozitiva in care nu m-am gandit de ce nu plecam toti cei cu bun simt din tara asta.

Cand merg cu masina nu am aceeasi curiozitate sociala…probabil am mai mult curiozitatea semnelor de circulatie si a nebunilor cu care ma lupt in fiecare zi sa ajung nezgariata acasa. Probabil ca la un moment dat voi descrie si acest razboi permanent intre fortele din trafic in care si cei mai blanzi mosuleti se pot transforma in balauri cu sapte capete.

…

Mi-e dor de primavara.

Tendinte 2011 - Emotional Austerity - IMM Koln

Tango Animation - En Tus Brazos (In Your Arms)

Parabola - Fapta si destinul

"Care e mai presus? destinul sau fapta omului?" Asa l-a intrebat odata inteleptul Vasistha pe Brahma.

Atunci zeul zeilor, cel nascut din floarea de lotus, Marele Parinte, grai:

«Din fapta buna rasare fericirea, din cea rea suferinta. Orice fapta savarsita isi da roadele; niciodata nu are urmari o fapta ce nu s-a savarsit.

Frumusetea, fericirea si nestematele de tot felul se dobandesc prin asceza. Totul se capata prin fapta, iar nu prin destin de catre cei inactivi.

Tot astfel cerul, placerile, o situatie dorita: totul se dobandeste prin efortul omului.

Averea, prietenii, domnia, nobletea si fericirea sunt greu de dobandit de cei care nu fac nimic.

Bogatia nu-l urmeaza pe cel care nu da, pe cel care nu se misca, pe cel care nu se sileste, pe cel care este lenes, pe cel care e las si pe cel care nu e ascet.

Fiecare isi este singur prieten, fiecare isi este singur dusman, fiecare isi este singur martor la ceea ce savarseste si la ceea ce nu savarseste.

Dupa cum focul, cat de mic, devine mare cand e starnit de vant, tot astfel destinul, daca-i insotit de fapta, creste puternic.

Dupa cum lumina lampii se micsoreaza din pricina scaderii uleiului, tot astfel se micsoreaza puterea destinului prin scaderea faptei.

Destinul urmeaza fapta, care-i merge inainte ca o stapana. Fapta omului inclina destinul intr-o parte sau intr-alta, dupa vointa.

Prin savarsirea faptei, prin asocierea destinului, prin soarta si fapta impreuna, apuca omul calea ce duce la cer.

Dupa cum e fapta, buna sau rea, pe care o savarseste cineva in orice conditie a vietii, tot asa e si rasplata de care are parte, in aceeasi conditie a vietii, in decursul renasterilor.

Dupa cum vitelul isi gaseste mama chiar si intre o mie de vaci, tot astfel fapta savarsita odinioara il urmeaza pe faptuitor.

Dupa cum florile si fructele nu depasesc timpul lor, tot astfel si fapta savarsita odinioara.

Celui care imbatraneste ii imbatraneste parul; celui care imbatraneste ii imbatranesc dintii; ochii si urechile ii imbatranesc; numai dorinta nu imbatraneste.

Cine leapada dorinta, pe care cu greu o parasesc cei prosti, care nu imbatraneste impreuna cu cel care imbatraneste, - acela dobandeste pacea.»

Primavara

Zapezile se topesc si invinge caldura placut mangaietoare - pielea castiga razboiul cu tesatura.

Simti cum sufletul iti inmugureste incet apoi explodeaza in inflorescente. Poti adulmeca toate miresmele proaspete de aer curat si verde crud.

Si culorile….curg incet pe imaginea alb-gri si se intrepatrund pastelate ca intr-o acuarela vesela.

Pietele se anima si prind miresme de verdeata cruda. Glasurile oamenilor se amesteca cu ciripitul vesel al vrabiutelor de hala.

Dimineata soarele straluceste vioi si transforma ferestrele blocurilor urate si triste in sute de oglinzi – porti spre povesti de viata.

Dimineata te trezesti, e lumina, te simti usor si fericit.

Kiwi!